Vă invităm să urmăriți mai jos discursurile susținute de invitații din cadrul conferinței „Dreptul și științele juridice în postmodernitate”, organizată de Uniunea Juriștilor din România cu ocazia Zilei Justiției.

Premiile au fost acordate invitatelor de onorare doamnelor judecator Andreea Ciucă ,Președinte AMR si Dana Gîrbovan , Președinte UNJR

De asemenea, vă recomandăm și discursul Președintelui Uniunii Juriștilor din România, prof. univ. dr. av. Ioan Chelaru, cu tema:
„Dogma și canoanele dreptului în construcția postmodernă a lumii occidentale”

Anunț:
https://buff.ly/q38upgM

Facebook:
https://www.facebook.com/portaluj/videos/599398243208635

LinkedIn:
https://www.linkedin.com/feed/update/urn:li:activity:7346546063480184832

Transcript:

Motto: „M-am ferit să fac din Adevăr un idol, i-am dat mai degrabă o denumire umilă, și anume Exactitate” (Marguerite YOURCENAR – Piatra filosofală) 

Am afirmat și afirm în continuare că dreptul creează realitatea, chiar dacă o bună și însemnată parte a reprezentanților lumii juridice afirmă contrariul, anume că realitatea socială este aceea care cauzează necesitatea legiferării și a schimbărilor în arhitectura gândirii juridice, de unde și formula devenită clasică – „viața face dreptul”. Asemeni curentelor artistice și de gândire, gnoseologia fiecărui veac a condus la modificarea stilului de viață. Tot la fel, mutațiile centrului în care situăm adevărul juridic și originea acestui concept conduc implicit la schimbarea de conținut a vieții juridice într-o societate, la un moment istoric dat. Trebuie subliniat dintr-un început că nimic în istorie nu este a priori asigurat și din ratarea ocaziilor de schimbare profundă și din așteptarea la nesfârșit nu a ieșit niciodată depășirea crizelor și cred că nici acum n-are cum să iasă.  

Să ne gândim doar la impactul teoriei relativității asupra întregilor sisteme de cultură și viață europeană. Elita culturală și universitară a trecut atunci printr-un frison care a generat literatura existențialistă și apoi creațiile absurdului, iar tehnica a luat un avânt exploziv. Pentru câteva decenii, lumea păruse că și-a pierdut centrul, punctul fix și tihna. Psihanaliza a creat un teritoriu și o deschidere colosală, zeii s-au mutat în om ca fabulații sau nevoi ale subconștientului. Aproape fiecare veac a trecut prin asemenea momente de intensă provocare care au pus la grele încercări limitele umanității din noi, spațiul nostru de oglindire și siguranță a fost tulburat, am întâlnit fățiș partea noastră întunecată și spaima că temeiul lumii se dărâmă. Socrate și Copernic au fost artizani ai unor asemenea mutații în conștiința de sine a omului. Umanitatea și-a regăsit chipul în forme noi de manifestare estetică, științifică, tehnică, în alte forme de trai și de confort. Modalitățile analitice severe ale gândirii logice s-au relaxat până la infinita libertate a probabilității. Între valorile de adevăr și fals, variabilele sunt infinite și deseori provocatoare. 

 Înainte de a pune pe hârtie aceste rostiri, am întrebat persoane avizate, prin natura obiectului lor de cercetare, despre postmodernismul în sine și prin ce anume se caracterizează. Se pare că nu există o „summa” de trăsături comune tuturor actelor vieții din secolul XX, interval în care s-ar situa postmodernismul, până la apariția acestui surprinzător și nou-nouț Post-adevăr care naște uluire și consternare printre intelectualii formați în Universități de prestigiu. Știam că nimic nu e nou sub soare, dar să dai greutate de adevăr unor fabulații pentru motivul simplu că o majoritate le-ar putea crede este, spun eu, prea mult… și totuși se întâmplă… 

Una dintre trăsăturile, care ne interesează în mod special, ale acestui pseudo-curent postmodern este distrucția canoanelor gândirii, ale artei, ale formei, ale rigurozității logice. Dacă, pentru domeniul literar și artistic, această decanonizare a dat naștere unor opere literare remarcabile și unor curente în artă de maximă valoare, nu același efect s-a cristalizat în știința juridică. Dreptul – care a reprezentat, de-a lungul mileniilor, misterul formator și motorul civilizațiilor, arma și urma secretă a sensului civilizației occidentale – și-a pierdut calibrul și a fost declasat din funcția sa primară de Valoare sacră a umanității, a decăzut până la a fi un domeniu cuprins în teritoriul lărgit al științelor dedicate societății, ca un fel de anexă a sociologiei.  

Văd, și chiar simt acest lucru și sunt cuprins de melancolie, nu neapărat pentru că știința juridică a fost spațiul meu vital de predilecție, ci pentru că societatea însăși este în pierdere majoră atunci când prestanța conceptului și a principiilor de drept decade și se relativizează până la a fi pusă în discuție valoarea lor postulativă.  

Lumea occidentală a trăit veacuri la rând cu respectul legii divine și legii umane, concomitent. Exista o ierarhie a dreptului, scolastică, severă, care separa, în funcție de izvoare, legea în: Divină, Umană sau Civilă și Naturală, aceasta fiind și subordonarea firească, sistemică, de sus în jos, a instituțiilor fundamentale juridice. Secularizarea dreptului, care a debutat prin gândirea iluministă, s-a încheiat la începutul secolului XX, când a început acest fenomen numit postmodernism. Este oare o coincidență?  

Mă gândesc că sistemul conceptual al dreptului în filoanele sale principiale s-a desăvârșit în timp, aidoma scrierilor care compun Biblia, și a rămas integru până astăzi. Ce a schimbat, de fapt, postmodernismul? Ce a adăugat și unde a știrbit autoritatea rațiunii cauzale, silogistice, care a fost baza argumentării oricărui act de judecată sau analiză? Ei bine, astăzi, și asta se observă cu ochiul liber inclusiv în motivările instanțelor și argumentele părților, construcția argumentativă părăsește strictețea logicii și a cauzalității obiective. Prezumția, comandamentul public sau politic își revendică un drept nemeritat în actul de justiție. Este simptomatică această dereglare a sensului vorbirii și argumentării juste. Am ajuns să credem că este posibil chiar orice? 

Am văzut recent, spre exemplu, o succintă analiză a noțiunii de compromis privită ca soluție, așa cum este cunoscut și definit în spațiul juridic continental, atât în tradiția arbitrajului comercial, cât și în dreptul privat și public. Am sesizat cum s-a legat ideea de compromis de cea de reprezentare, dar și împrejurarea că, mai nou, există autori renumiți și recunoscuți care apreciază că un compromis inclusiv în politică e bun, chiar necesar, atât timp cât e în beneficiul comunității. Pentru că o comunitate – de la familie la popor – se formează precum compromisul, cu o componentă „comercială”, de tranzacție și una afectivă, de sacrificiu mutual. Dacă una dintre componente lipsește, mai bine te lipsești de compromis și, continuă autorul pomenit, „oricât de sentimental ar suna, la urma urmei la asta se reduce totul, la latura afectivă a compromisului – la iubire, în concret spus”1. 

Pe de altă parte, legislația însăși a pierdut coerența, patinează pe gheața multiplicității de sensuri, încât sfârșește în munți de maculatură care desfigurează însăși esența legii, prestanța sa, forța de coerciție, vigilența pragmatică privind domeniul de aplicabilitate. Rigoarea sintetică, hărnicia analitică asupra domeniului reglementat par criterii de mult timp abandonate. Legea începe să aducă din ce în ce mai mult cu o eșuată lucrare literară sau o eseistică dedicată în care nu este vizibilă intriga. Se legiferează ca pe șantier, într-o hărnicie disperată, dată de un posibil cataclism.  

Constat uneori, cu mare părere de rău, chiar uluit, golirea conceptului juridic de sensul său originar și că, de fapt, nici măcar unii dintre practicanții profesiilor juridice nu stăpânesc cu precizie arsenalul „jargonului” nostru specific. Vorbirea disciplinată juridică este dereglată, aproximativă, învăluitoare, ajustată de fentă, de acel „îîîîî” de pauză a gândirii, care e semn de improvizație ad-hoc, precară. Ca atare, ne vedem, așadar, în mijlocul unei mari dezordini din care, câteodată și doar accidental, ies lucruri potrivite. Aș numi-o nebuloasă postmodernă.  

Pentru că, fiind între noi, putem să o spunem, starea de jurist, starea noastră profesională există nu când ai învățat pe de rost legile, hotărârile Înaltei Curți, ale Curții Constituționale sau instituțiile juridice din operele iluștrilor profesori etc. Nu, evident nu. Această stare se ivește când peste toate aceste informații, la care avem acces toți, pui ceva în plus, ceva ce nu poți explica, exprima, indica, dar, în mod cert, este în plus; legile acelea se declină în mintea și sufletul tău în așa manieră încât creează acel element special care ne duce și, de multe ori, ne confirmă statutul de jurist. E valabil implicit și cu statutul de avocat trăit de mine aproape jumătate de secol și cred că ajungi la această stare după ce adaugi ceva ce doar tu simți că ai adăugat, ceva ce nu găsești în cărți sau legi, în strategii de marketing, nume de brand, renume, relații etc. Această stare pe care o trăim cu toții cred că se bazează mai curând pe aspectele nedescifrabile ale fiecăruia decât pe lucrurile clar și mecanic exprimabile.  

Și încă ceva, cu legiferarea actuală se petrece ca și cu limbile naționale. Cu viteze uluitoare se includ sute, mii de cuvinte improprii, împrumuturi și aproximări. Modele integrale de legislație străină, proiecte și modele de programe străine sunt copiate la punct și virgulă, fără o prealabilă adecvare la întregul edificiu legal național, în primul rând la cel constituțional, la specific și la firescul comportamental al comunităților. Cu toții, chiar și țări cu pretenții de civilizație superioară, au probleme asemănătoare. Legislația statelor europene se mișcă în cadență de flașnetă, încât deseori nu prea mai distingem cine suntem și nu ne regăsim chipul nostru adevărat.  

Obișnuiesc, în ultima vreme, să frecventez evenimente culturale și expoziții de artă, de fotografie, teatru, simt nevoia adecvării la ceea ce oferă astăzi lumea dinafara zonei mele de activitate profesională. Se experimentează mult, se încearcă metode noi, colaje, adaosuri de metal sau lut în pictură, publicul este așezat în scenă, a devenit participativ, dialogal. Îi înțeleg pe artiștii care vor cu obstinație să fie originali, dar câteodată îmi este dor de pictură, de canon, de formă și compoziție, de liniștea contemplării, de teatru, nu vreau să caut și să sap după narativul din spatele vizualului. Vreau ca Frumosul să mă lovească direct în plex, așa cum lovește simplitatea Adevărului absolut din preceptele juridice romane sau din postulatele lui Euclid. Rațiunea imbatabilă și valorile Binelui, Frumosului și Adevărului sunt, totuși, marele mister al creației lui Dumnezeu și pe aceasta doresc să mă sprijin în continuare. Le caut peste tot, prin acel instrument subtil care este cultura, mereu insuficientă, mereu ajustabilă, prin hărnicia curiozității și a lecturii.  

Postmodernismul în știința juridică ne-a scos din simplitatea sacră a rațiunii despre care nu știm de unde ne vine, datorită căreia, cum bine spunea cineva, starea noastră de juriști se cutremură uneori (uneori nu mai suntem „în stare” sau nu mai „avem starea”). Totuși eu cred, în continuare, că „Do ut des” – esența sinalagmatică a contractului nu se va schimba, oricât am săpa prin mintea noastră sau a oricărui ordinator virtual. Și tot postmodernismul ne-a scos din imperiul strălucitor al unei culturi argumentativ-interpretative, pentru a înlocui evidența cu un „narativ” impropriu.  

Auzim tot mai des acest termen: „narativul” din spatele, narativul abscons, ascuns ori evident… Cum nu s-a obosit, după știința mea, vreun exeget să explice natura acestui concept inflaționist, apreciez că reprezintă o experiență sau o istorie care încearcă să justifice orice făptuire estetică, constructivă, legală, politică și că este propriu-zisa justificare a unui fapt care, fiind ermetic ascuns, trebuie tradus, explicat, povestit. Nu vi se pare că însăși legislația a devenit un narativ, o justificare a unei intenții nu întotdeauna necesară și aproape totdeauna impură? Mă sperie gândul că legile ar putea deveni, dacă nu cumva sunt deja, instrumente de manipulare aidoma știrilor fake orientate către un scop precis.  

Dar chiar și în fața acestei realități, care nu ne lasă indiferenți și ne îngrijorează, aceea a manipulării prin lege, avem loc pentru o detentă salvatoare, care ne este lăsată moștenire prin canoanele dreptului, neschimbate de mii de ani, și acolo unde legea trădează, dreptul restabilește echilibrul balanței zeiței. Eu, personal, cred că nu se va putea trăi în occident sau aiurea, clipă de clipă, prin exercițiul continuu al manipulărilor de tot felul. Fericirea omului nu stă doar în devenirea personală și înălțarea unui sine ipotetic, pentru că, privindu-ne în oglinda valorilor relative exclusiv occidentale, ne cuprinde urâtul pustiului și amărăciunea. Ne vom aminti că problemele adevărate sunt în altă parte, și nu în exaltarea unor teme ca identitatea de gen, că binele, adevărul și dreptatea se făptuiesc de la om la om, de la țară la țară. Ne vom aminti, sigur, că strângerea de mână este cel mai puternic și exact contract și, în această strângere de mână, stau binele, adevărul, frumusețea acestei lumi și toate canoanele dreptății.  

 

Ministrul Justiției Radu Marinescu

Jud. Dr. Andreea Ciucă

Anunț:
https://buff.ly/DgmPcbB

Facebook:
https://www.facebook.com/portaluj/videos/24200337292940356

LinkedIn:
https://www.linkedin.com/feed/update/urn:li:activity:7348295537541943296

Transcript:

Domnule Președinte, 

În primul rând, doresc să vă mulțumesc pentru privilegiul și bucuria pe care mi le-ați oferit, an de an, invitându-mă să fiu parte la evenimentele dedicate de Uniunea Juriștilor din România Zilei Justiției, cu profesionalism și distincție! Vă mulțumesc, de asemenea, pentru temele generoase abordate și pentru deschiderea cu care ați primit mesajele Asociației Magistraților din România, chiar și atunci când, spunând binelui bine și răului rău, acestea au fost incomode, în numele independenței justiției, pe care n-am tratat-o niciodată ca floare la butoniera judecătorului, ci ca semn și temelie ale dreptului la un proces echitabil! 

Îmi veți replica, poate, Domnule Președinte, că granița dintre bine și rău este fragilă și, prin urmare, greu de decelat. S-a întrebat el, Pilat din Pont, ce este adevărul, deși era purtătorul autorității unui imperiu care părea că unește cerul cu pământul. Și n-a găsit răspunsul, pentru că, deși s-a raportat la adevărul absolut ce se găsea în fața lui, nu l-a recunoscut. Din fericire, misiunea noastră nu este să căutăm adevărul absolut, ci misiunea noastră este aceea de cunoaștere și aplicare a legii, în litera și spiritul ei, amintindu-ne de ce spunea Rabelais, că „știința fără conștiință este ruina sufletului”. 

Doamnelor și domnilor, o societate democratică nu poate fi concepută în absența independenței justiției, ca sumă a componentelor ce o definesc. Documentele internaționale o proclamă, organismele europene o reafirmă și o potențează, legile interne o reglementează ferm, voci din interiorul și din afara sistemului judiciar pledează pentru ea, în termeni înalți sau pe înțelesul tuturor, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul constituțional al acestei independențe. 

Suntem de acord cu toții, profesioniști și nespecialiști ai dreptului, că o justiție lipsită de independență nu există, oricâte false elogii i-am aduce. Dar care este, de fapt, nucleul acestui concept? Cu siguranță, putem spune că justiția nu este despre maldăre de documente, în format pe hârtie sau digital, ci este despre oameni, cu oameni și pentru oameni. O asemenea abordare nu atenuează nicidecum rolul judecătorului ca epicentru al independenței justiției. 

În anul 2021, Președintele Asociației Internaționale a Judecătorilor avertiza asupra imperativului ca oamenii să știe că justiția se înfăptuiește fără teamă. Președintele Asociației Europene a Judecătorilor sublinia că, atunci când judecătorii se tem, niciun cetățean nu-și poate permite să doarmă liniștit, iar președinta Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni puncta că a controla judecătorii înseamnă a le controla hotărârile – și, desigur, nu se referea la căile legale de atac. 

Nu am susținut nicicând și nu voi susține că suntem infailibili, că în sistemul judiciar nu există probleme. Le cunoaștem, le recunoaștem, nu le punem sub obroc și le scuzăm doar atunci când există motive justificate. Nu am susținut că nu ar trebui să avem răspundere și nici că nu ar trebui să ne asumăm independența zi de zi, în activitatea profesională, ca un complex de drepturi și obligații. Dar de aici și până la a prezenta justiția, iar și iar, prin generalizări, ca fiind sursa relelor din societate, ca nerespectându-și locul și misiunea, ca reprezentând o castă ce umblă doar după avantaje este cale foarte lungă și de neparcurs. Pentru că, lovind în sistemul judiciar, se lovește în independența justiției, dar efectele nu se răsfrâng doar asupra magistraților, așa cum se pare că se dorește, ci, prin ricoșeu, asupra actului de justiție și deci asupra cetățenilor. 

Aristotel spunea: „calitatea nu este un act, ci este un obicei” și „plăcerea muncii aduce perfecțiunea acesteia”. Dar oare mai este atractivă profesia de judecător în condițiile în care ni se înfățișează în ultimii ani? Instabilitatea statutului s-a acutizat în așa măsură încât orice proiecție asupra acestuia, pe o perioadă mai mare de șase luni, devine iluzorie. 

În perioada 2007-2018 au avut loc dezbateri parlamentare, la care și AMR a participat activ, s-au adus modificări substanțiale legilor justiției și, după verificarea de constituționalitate, au intrat în vigoare. La numai doi ani, în anul 2020, a fost lansat proiectul noilor legi ale justiției, au avut loc noi dezbateri parlamentare, la care am participat din nou, un nou control de constituționalitate și apoi intrarea în vigoare a noilor legi ale justiției, în decembrie 2022. 

Între timp, în anul 2019 și apoi în fiecare an, au fost lansate public proiecte de acte normative sau campanii publice privind pensiile de serviciu ale magistraților, mai exact, abrogarea acestora, reducerea drastică a lor, modificarea substanțială a condițiilor de pensionare. Bunăoară, la numai 3 zile după intrarea în vigoare a noilor legi ale justiției, care, bineînțeles, conțineau prevederi privind pensiile de serviciu ale judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii a primit proiectul legii de modificare a procedurii, condițiilor și cuantumului pensiilor de serviciu ale judecătorilor. După retrimiterea legii în Parlament, ca urmare a controlului de constituționalitate, aceasta a fost adoptată în anul 2023. În anii 2024 și 2025 s-au pus din nou în discuție chestiunile privind statutul magistraților. 

Este important să subliniem faptul că toate aceste modificări ale prevederilor privind organizarea judiciară și statutul magistraților s-au făcut, nu o dată, fără consultarea sistemului judiciar sau cu o consultare formală, cu nerespectarea principiului cooperării loiale și în pofida ghidului privind relația între justiție și executiv, elaborat în cadrul programului POCA, care prevede în mod clar necesitatea consultării sistemului judiciar, inclusiv a asociațiilor profesionale ale magistraților. De asemenea, toate aceste demersuri au fost însoțite de campanii dure împotriva judecătorilor și procurorilor, cu generalizări, în care eram prezentați într-o perspectivă obscură, instanțele erau nominalizate ca „tribunale sătești” de la nivelul celor mai înalte funcții în stat și tot de la acel nivel ni se dădeau directive despre cum să soluționăm cauze privind suspendarea executării hotărârilor de guvern. 

Volumul de muncă și condițiile de muncă din instanțe erau ignorate, iar pensiile de serviciu ale magistraților erau arătate ca fiind principalul obstacol în calea alocării tranșei din PNRR, cu toate că, potrivit Deciziei nr. 900/2020 a Curții Constituționale, mai există 200.000 de pensii de serviciu și speciale în sectorul bugetar, fără a fi numărate și cele aparținând altor categorii sociale. Prin urmare, nu-i de mirare că sute de judecători și procurori au solicitat eliberarea din funcție prin pensionare, valul transformându-se într-un tsunami fără precedent și ajungându-se, astfel, ca numărul posturilor vacante să fie mai mare de 25% din totalul acestora. 

Cu toate că s-a simplificat modalitatea de testare a cunoștințelor pentru intrarea la Institutul Național al Magistraturii și pentru accederea directă în magistratură, cu toate că s-a scăzut media pentru a fi declarat admis, au fost sesiuni de concurs în care până la un sfert din locuri au rămas neocupate. Un corp al magistraților slăbit, împovărat de muncă și de instabilitatea statutului nu poate fi decât reflexia unei societăți în care valorile statului de drept se pervertesc în forme fără fond. 

Eurobarometrul FLASH din anul 2024 consemna o percepție de 44% a interferenței politicului în justiție – cu 11% mai mare decât în anul 2023 – și, de asemenea, o percepție de 44% asupra faptului că statutul și poziția judecătorilor nu sunt suficiente pentru a le asigura independența. 

De aceea, colegii consideră necesar, pe bună dreptate, ca vocea sistemului judiciar să se facă auzită și să fie ascultată cu bună-credință, spre găsirea unor soluții care să potențeze înfăptuirea și menținerea unui act de justiție de calitate, pentru că așa cum simplu și limpede spunea Sfântul Ioan Damaschin: „Binele nu este bine dacă nu se face bine.” 

Dumnezeu să ne ajute! Vă mulțumesc! 

Jud. Dana Gîrbovan

Anunț:
https://www.universuljuridic.ro/discurs-sustinut-de-jud-dana-girbovan-presedinta-uniunii-nationale-a-judecatorilor-din-romania-in-cadrul-conferintei-dreptul-si-stiintele-juridice-in-postmodernitate/

Facebook:
https://www.facebook.com/portaluj/videos/709760178574133

LinkedIn:
https://www.linkedin.com/feed/update/urn:li:activity:7348021031929798656

Transcript:

Ziua justiției este, în fiecare an, un prilej bun nu doar de sărbătoare, ci, mai ales, de reflecție față de starea acesteia în contemporaneitate. 

Reflectând la tema propusă, „Dreptul și științele juridice în postmodernitate”, în termeni mai degrabă pragmatici decât filosofici, am ajuns la următoarea concluzie: postmodernismul este dușmanul existențial al justiției clasice, definită ca „artă a binelui și echității”, al justiției bazate pe adevăr și dreptate. Între conceptele postmoderniste și principiile fundamentale ale dreptului, astfel cum acestea au străbătut veacurile, există, pur și simplu, incompatibilități de netrecut.  

Dreptul, justiția se bazează de la facerea lumii pe câțiva piloni fundamentali, pe principii ce se regăsesc în diferite culturi sub diferite forme, cu rolul de a apăra valori ce sunt indisolubil atașate naturii și ființei umane. 

Dacă facem o simplă incursiune în cultura iudeo-creștină, de exemplu, o lectură a Vechiului Testament relevă principii de drept pe care le aplicăm până azi: prezumția de nevinovăție, egalitatea în fața legii, imparțialitatea judecătorului sunt doar câteva dintre ele. 

Vă dau un exemplu: dialogul dintre Avraam și Dumnezeu, anterior distrugerii Sodomei și Gomorei, reflectă importanța protejării persoanelor nevinovate în fața unei pedepse colective, inclusiv iertarea de pedeapsă a unor vinovați, pentru a-i proteja pe cei nevinovați: „24. Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepți: pierde-i-vei, oare, și nu vei cruța tot locul acela pentru cei cincizeci de drepți, de se vor afla în cetate?”.  

La mii de ani distanță, cum redefinește postmodernitatea prezumția de nevinovăție? Printr-un susținut discurs public ce face apel la „teoria victimelor colaterale”, adică a apărării unui așa-zis bine colectiv mai mare, ce justifică încălcarea drepturilor omului la nivel individual. 

De-a lungul istoriei, demnitatea umană a fost negată și încălcată în moduri dintre cele mai barbare, dar a supraviețuit, tocmai pentru că ea este intrinsecă ființei umane.  

Azi însă, în postmodernitate, demnitatea umană, drepturile și libertățile fundamentale individuale nu sunt explicit negate și nici brutal încălcate, pentru a naște o reacție naturală de apărare. Ele sunt însă relativizate, redefinite și, astfel, în final, șterse. 

Pierderea rădăcinilor, uitarea istoriei, negarea identității naționale și relativizarea individualității umane înseamnă, în planul științelor juridice, redefinirea și fluidizarea întregului său fundament. 

Cancel culture implică, necesarmente, și cancel justice.  

Când valorile devin fluide – un cuvânt atât de drag postmodernității –, când normele și principiile fundamentale sunt relativizate, justiția este în pericolul de a deveni un concept golit de conținut, lipsit de stabilitate și, mai ales, de autoritate morală. 

Joseph Ratzinger, în reflecțiile sale asupra crizei culturale a modernității și postmodernității, avertizează asupra acestei pierderi a fundamentului moral. El subliniază că, fără un reper transcendental, fără recunoașterea unei ordini morale obiective, dreptul riscă să devină arbitrar și să-și piardă legătura cu demnitatea umană. 

Ratzinger ne mai reamintește că demnitatea umană nu este un construct social negociabil, ci o realitate fundamentală care impune respect și protecție, iar justiția adevărată se construiește pe baza acestei realități.  

Cum am ajuns aici, cum am ajuns să ne îndoim și noi, juriștii, de sensul unor cuvinte, al unor concepte juridice ce au avut același înțeles sute și mii de ani? 

Arma principală a postmodernității este cuvântul. La fel, în drept, cuvintele sunt esențiale.  

Limbajul juridic trebuie să fie clar și precis, pentru fiecare cetățean, destinatar al legilor, să înțeleagă exact ce drepturi și obligații are. Această claritate a legii este o armă esențială împotriva abuzurilor statului sau a structurilor suprastatale în raporturile lor cu cetățenii.  

Pe de altă parte, în postmodernism, limbajul trebuie destructurat. Nu vorbim de schimbarea sensului unor cuvinte într-un proces istoric organic și firesc, ci de folosirea limbajului ca instrument esențial de control, de transformare ideologică a societății.  

Teoria nu este una nouă, a fost dezvoltată și folosită de marxiști, dar a devenit extrem de periculoasă în contextul globalizării și expansiunii inteligenței artificiale. 

În „Sociologia propagandei”, publicată în anul 1973 și studiată în cadrul Academiei „Ștefan Gheorghiu”, în capitolul „Cuvintele ca obiect al lumii reale”, aceste teorii marxiste sunt sintetizate, subliniindu-se, printre altele, că: „Omul care ascultă un orator sau citește o publicație este introdus în lumea reală, dar specială, pe care o creează cuvintele sau frazele, la fel de adevărată pe cât este și faptul că el trăiește într-o lume reală formată din scaune, mese sau trotuare. Adesea este posibil să se modifice lumea unui individ, introducându-se cuvinte în mediul său, tot așa cum se pot introduce scaune, autobuze sau case. Dacă modificările din lumea sa reală (produse în orice fel) afectează sau nu lumea psihologică a unui subiect, aceasta depinde evident de mulți alți factori, dar este totdeauna posibil ca, modificând cu ajutorul cuvintelor mediul unui individ, să fie transformate și convingerile și atitudinile sale, în același fel încât să se modifice (…) mediul său psihic. Tocmai de aceea limbajul poate fi capabil să modifice convingerile și atitudinile, precum și să stârnească emoții și să provoace necesități”1. 

În planul dreptului, al științelor juridice, folosirea acestei tehnici de manipulare a limbajului are efecte devastatoare. Concepte precum „libertate”, „discriminare”, „viață privată” „discurs al urii – hate speech”, „familie”, „gen”, „sex”, „femeie”, „bărbat” și, mai recent, chiar „ființă umană” au fost efectiv confiscate, lipsite de conținutul lor real, într-o operațiune de destructurare a dreptului, în care nu mai contează faptele, ci emoția publică. 

O justiție care ajunge să fie influențată de relativizarea termenilor va sfârși prin a relativiza dreptatea, binele și răul, ceea ce va aduce destructurare sistematică la nivel național și individual, la dezordine socială și haos. 

Dacă „adevărul” devine un construct social, dacă ofensa devine criteriu de vinovăție, dacă percepția proprie devine criteriu de stabilire a identității obiective, dreptul nu mai este bazat pe lege și rațiune, ci pe emoție, manipulare și intimidare. 

Am văzut, din păcate, prea des materializarea postmodernismului în jurisprudența instanțelor naționale și internaționale. 

Ce putem face în fața acestui asalt? Pur și simplu trebuie să ne apărăm dreptul și justiția, în acest al doisprezecelea ceas. 

Distrugerea sistematică a magistraturii – demonstrată anterior de colega mea, Andreea Ciucă –, judecarea agresivă și lipsită de orice nuanțe a justiției în piața publică, folosirea sa recurentă ca armă electorală în campaniile electorale nu sunt un proces singular și nici întâmplător. O magistratură slabă va fi categoric incapabilă să apere valorile perene ale justiției și dreptății. De aceea, magistratura clasică, dincolo de propriile eșecuri, vulnerabilități și neputințe, trebuie apărată ca ultima redută a garantării drepturilor și libertăților fundamentale individuale și personale.  

Școlile de magistratură, de avocatură, facultățile de drept, juriștii ce au rămas fideli fundamentelor dreptului și dreptății trebuie să lupte în fiecare spațiu avut la dispoziție – în sălile de judecată, în discuții private, în dezbateri publice, în presă și în mediul online – pentru valorile clasice, imuabile și eterne ale dreptului și justiției.  

Postmodernitatea ne-a învățat că cine controlează discursul controlează realitatea. Pentru a ne păstra libertatea, avem obligația de a rosti adevărul. Să folosim și noi puterea cuvântului pentru apărarea dreptului și a justiției azi și mereu, aici și pretutindeni! 

Trebuie să ne regăsim rădăcinile, pentru că de acolo ne tragem seva pentru viitor. În această notă, îmi permit să îl evoc pe Nicolae Bălcescu, zicând: „Mergeți, domnilor, uniți, împreună! Nu ziceți: suntem slabi! Când Dumnezeu dă o misie, dă și puterea de a o îndeplini. Nu ziceți: suntem puțini! Ei erau numai doisprezece, acei apostoli care reformară lumea, dar ei au izbutit, căci aveau în inimile lor pe Hristos, adică dragostea umanității și jertfirea.” 

E rândul nostru, al juriștilor de azi, să luptăm pentru ca justiția ce va rămâne după noi să fie justiția binelui, a dreptății și a adevărului! 

Notar Laura Badiu

Anunț:
https://buff.ly/L0uIkWY

Facebook:
https://www.facebook.com/portaluj/videos/1427913951690491

LinkedIn:
https://www.linkedin.com/feed/update/urn:li:activity:7349039371024592897

Transcript:

Stimate domnule ministru, stimate domnule președinte al Comisiei Juridice a Camerei Deputaților, stimați invitați, onorate gazde, vă mulțumim foarte mult pentru amabilitatea cu care ne invitați de fiecare dată să participăm la Ziua Justiției și pe noi, notarii, care, în cel mai deplin înțeles al cuvântului, suntem considerați auxiliarii Justiției! Vă mulțumim foarte mult, dumneavoastră, celor de la Uniunea Juriștilor, pentru persuasiunea cu care încercați să organizați în fiecare an aceste discuții, deși știm cu toții că agora, discuțiile de la unii la alții, gândirea critică, ascultarea celuilalt sunt tot mai desuete! Și vă mulțumesc foarte mult, domnule Chelaru, dumneavoastră personal, că m-ați determinat să citesc mai mult despre postmodernism! 

Acum o săptămână nu prea știam în mod deosebit despre ce este vorba, vă spun sincer! Am observat însă următorul lucru, care cred că se potrivește foarte mult societății noastre de astăzi, cu mențiunea că eu sunt notar și am această tendință de a decela principiile dreptului, mai ales din perspectivă civilă, mai ales din perspectiva consensualismului și a procedurii grațioase. Dar tocmai pentru că sunt notar și dumneavoastră știți bine că noi suntem cei care păstrează un contact zilnic, direct cu cetățeanul și simțim pe pielea noastră în fiecare zi care sunt consecințele defragmentării autorității juridice. 

Înainte vreme, în epoca modernă, operam cu metanarațiuni, așa eram învățați noi la școală. Că autoritatea legislativă este exercitată de statul-națiune, că suveranismul implică ca această autoritate să emită legi, legi care respectă în mod obiectiv, real interesul tuturor cetățenilor din țara respectivă. 

Și mai eram obișnuiți înainte vreme cu tendința legilor de a tinde la unificare, la coerență și să provină de la o sursă cunoscută de toți cetățenii. Așa erai învățată la școală, autoritatea supremă, Parlamentul, este cea care emite normele juridice pe care trebuie să le respectăm cu toții. Dacă însă ne uităm acum, azi, cu atenție, în societatea contemporană, observăm că autoritatea normativă nu mai emană de la un centru unic și suveran. Se construiește pe baza unei rețele de surse și instituții care se suprapun, care uneori se corectează unele pe celelalte. Asistăm la o efervescență a legiuitorului de pe toate pragurile, efervescență pe care noi, profesioniștii, trebuie să o punem în practică în contactul zilnic cu cetățeanul. Acum, în locul unei ierarhii clare, asistăm la o pluralitate de reglementări provenite din dreptul național, dreptul Uniunii Europene, convenții internaționale, reguli și reglementări ale diverselor autorități profesionale sau chiar norme de soft-law. 

Această fragmentare a autorității creează riscul apariției unor conflicte între norme, creează riscul diminuării coerenței sistemului juridic, punând presiune asupra mecanismelor tradiționale de garantare a ordinii de drept. Doamna judecător Gîrbovan spunea că în fața ofensivei postmodernismului avem cuvântul, că putem să ne împotrivim prin cuvânt acestei ofensive – foarte posibil și poate că toți ar trebui să începem să vorbim cât mai mult. 

Dar eu mai cred că postmodernismul nu e neapărat rău. Există un element bun, acela că unele reglementări, chiar cele de mai joasă înălțime, se pliază pe ceea ce dorește individul de la societate. Nu e neapărat rău să faci reglementări pentru nevoia individului. Dar este rău ca minoritatea să încerce să impună majorității dreptul său, așa cum este rău ca piața publică să impună drept în justiție, în notariat, judecătorilor, avocaților sau juriștilor. Asta este de fapt rău, supremația aceasta a normei minoritare asupra majorității. Și, în acest context, cred că revine un rol important profesionistului de drept, fie că este jurist, avocat, notar sau judecător. Profesionistul în drept trebuie să deceleze între multitudinea de acte normative și să aplice constant părții, omului acel sistem care este cel mai în avantajul părții, să spun.  

Și mai este o problemă. Este necesar în această dezvoltare, în acest punct de dezvoltare a societății noastre să ocrotim vulnerabilii. Cei mai hăituiți și cei mai duși în colț de societate sunt vulnerabilii, copiii, persoanele în vârstă, persoanele care nu au discernământ. Este necesară o protecție sporită a acestor categorii sociale. 

Cred – anul trecut vorbeam despre digitalizare și spuneam că nu cred că digitalizarea este chiar atât de rea, dacă putem să o folosim cu echilibru și cu moderație. Nu cred că teoriile postmoderniste sunt neapărat dăunătoare societății, ba dimpotrivă. Cred că postmodernismul există și con-locuiește aici cu noi, pentru că asistăm la tot ceea ce spune postmodernismul că se întâmplă în drept. Cred că ceea ce avem de făcut este ca noi, profesioniștii, să ne unim și să luptăm împotriva aspectelor care nu sunt în regulă în societatea noastră. Că vom reuși sau nu vom reuși, asta este altă discuție.  

La mulți ani tuturor! Vă mulțumim încă o dată! 

 

Ex. Jud. Bogdan Maghiar

Anunț:
https://buff.ly/k9RFGTZ

Facebook:
https://www.facebook.com/portaluj/videos/1941576789978145

LinkedIn:
https://www.linkedin.com/feed/update/urn:li:activity:7350422174366679040

Transcript:

Domnule ministru, domnule președinte al Comisiei Juridice, doamnă președintă a Asociației Magistraților, onorați invitați, am șansa, vorbind la final, să pot analiza discursurile antevorbitorilor mei! S-a discutat despre importanța digitalizării, ținând cont de tema evenimentului de astăzi, postmodernism în actul de justiție, și am auzit atât elemente pozitive privind digitalizarea procedurilor de executare – aici aș sublinia a comunicării acestor proceduri –, cât și ipoteza actului, benefică în continuare, a menținerii actului de justiție clasic. Cred că adevărul și soluția, dacă îmi permiteți, după analiza celor invocate, sunt undeva la mijloc. 

Este important ca creația actului de justiție să rămână la nivel individual, că vorbim de motivarea efectuată de către magistrați, că vorbim de pledoaria avocaților, că vorbim de constituirea actului, a înscrisului notarial sau al celui emis de executorul judecătoresc, este clar că trebuie să rămână la nivel individual. Însă, în ceea ce privește modernismul și tot ce înseamnă situația prezentă, societatea, cerințele actuale ale acesteia – este important să ne îndreptăm și spre zona digitalizării. 

Practic, în anumite situații, nu mai putem continua pe drumul clasic, cel puțin în zona comunicării interinstituționale. Și aici vă mulțumesc, domnule ministru, că, într-o întâlnire instituțională, ne-ați comunicat faptul că un obiectiv al dumneavoastră este digitalizarea profesiilor liberale! Aici, ca reprezentant al profesiei de executor judecătoresc, în calitate de proaspăt președinte, pot să vă spun că profesia de executor judecătoresc, în momentul de față, a reușit să devină, după ani de muncă, una dintre cele mai digitalizate profesii juridice liberale. 

Nu vrem să ne oprim aici, este un drum continuu și o să vă dau exemple de proiecte aflate în plină derulare. Dacă vorbim de digitalizarea birourilor executorilor judecătorești, prin softuri individuale, dar și de centralizarea și dezvoltarea, la nivelul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, a unui soft în care sunt integrate toate colaborările pe care le avem cu instituțiile partenere, și aici vorbim de A.N.C.P.I., O.N.R.C., D.R.P.C.I.V., Ministerul Administrației și Internelor, prin structurile D.R.P.C.I.V. și D.E.P.A.B.D., astfel încât, pentru cetățean, pentru justițiabil, pentru cel care apelează la serviciile executorilor judecătorești, fie în calitate de creditor, fie în calitate de debitor, în urma digitalizării, comunicării acestor proceduri, să reușim ca, în final, cetățeanul să beneficieze de serviciile executorului judecătoresc într-un sistem sigur, cu informații certe, care oferă finalitatea serviciului într-un mod mult mai rapid decât în anii anteriori. Și aceasta este urmarea digitalizării. Repet: este important ca actul de creație să rămână la nivel individual, dar în ceea ce privește colaborarea interinstituțională, din punctul nostru de vedere, și avem deja practică în această zonă, nu există altă variantă decât digitalizarea interinstituțională. 

Vreau să vă aduc la cunoștință două proiecte care se află în momentul de față încheiate la nivelul grupurilor tehnice și sperăm ca în curând să fie deja definitivate. 

Primul ar fi de o importanță însemnată, ECRIS 5. Este un proiect dezvoltat de către Ministerul Justiției, unde am reușit, împreună cu C.S.M., cu societatea producătoare a softului și, implicit, cu Ministerul Justiției, să definitivăm din punct de vedere tehnic, și sperăm ca în septembrie să intre în faza de testare, în trei curți de apel, procedura de încuviințare a executării silite doar la nivel digital, care, în paralel, să aibă și o modificare legislativă, astfel încât să asigure cadrul legal atât pentru executorii judecătorești, cât și pentru instanțele de executare, magistraților, astfel încât comunicarea între executorii judecătorești și instanțele de încuviințare să se facă doar digital. 

Am reușit, la nivelul grupului tehnic, să eliminăm zona de registratură clasică, zona fizică a îndosarierii coperților și a altor elemente din trecut, care nu făceau altceva decât să îngreuneze activitatea instanțelor și care, pentru cetățean, să ducă la timpi îndelungați de rezolvare a cererilor depuse, câteodată chiar de neîncadrare în termen, drept pentru care sperăm ca, odată definitivat, din septembrie, să avem un canal de comunicare complet digital între executorii judecătorești și instanțele de încuviințare. 

De asemenea, mai avem în derulare, împreună cu Universitatea Politehnică din București, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Ministerul Justiției din nou, și mulțumim pentru parteneriatul pe care îl avem cu dânșii, un alt proiect, tot la nivel digital de asemenea, care va avea în paralel și o modificare legislativă, astfel încât sperăm ca, în viitorul apropiat, să dezvoltăm o aplicație, împreună cu instituțiile pe care le-am menționat, pentru cetățean, în vederea participării la licitațiile publice organizate de executorii judecătorești în mediul online, astfel încât de pe orice dispozitiv pe care îl au la dispoziție să poată să participe la licitațiile publice organizate de executorii judecătorești, într-o procedură sigură, transparentă, complet digitală. Și în momentul de față, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, ca organism de administrare a executorilor judecătorești, a reușit să asigure, și de multe ori suntem dați ca exemplu pozitiv către celelalte profesii sau entități care organizează licitații publice, repet, a reușit, la nivel digital, să realizeze, și îl puteți deschide oricare dintre dumneavoastră, este public pe site-ul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, un portal al licitațiilor organizate de executorii judecătorești pentru bunurile mobile scoase la licitație, un portal care este actualizat în permanență, care oferă o transparență totală și informații sigure. 

Cred, în momentul de față, că dacă reușim să separăm, noi, profesioniștii, practicienii în domeniu, zona de creație a actului de justiție, și am spus mai devreme: fie că vorbim de motivarea hotărârilor judecătorești, vorbim de pledoarii, vorbim de modul de compunere a înscrisurilor notariale sau a celor emise de executorii judecătorești, unde, clar, creația trebuie să rămână la nivel individual și să reflecte pregătirea juristului, dar, în ceea ce privește comunicarea interinstituțională, din punctul nostru de vedere, și nu mai suntem novici în zona aceasta, nu putem alege altă variantă decât cea a digitalizării interinstituționale. 

Vă mulțumesc încă o dată, domnule ministru, pentru că, de la începutul colaborării noastre, ați accentuat importanța acestui aspect! 

Vă mulțumesc și sper ca, la următoarea întâlnire, proiectele despre care v-am vorbit astăzi să fie deja finalizate! 

popescu

Av. Octavian Popescu

Anunț:
https://buff.ly/XM922yq

Facebook:
https://www.facebook.com/portaluj/videos/1107738041341536

LinkedIn:
https://www.linkedin.com/feed/update/urn:li:activity:7349442183508176896

Transcript:

Stimați colegi, distinși invitați, doamnelor, domnilor, îmi revine deosebita onoare de a mă adresa dumneavoastră, astăzi, într-un cadru atât de prestigios, festiv, Ziua Justiției. Un moment care întotdeauna este și trebuie să fie de reflecție, plin de recunoștință pentru toți cei care, indiferent de ramura juridică în care activăm, ne-am asumat menirea de a servi legea, echitatea și interesul public, depinde de profesia în care ne regăsim. Evenimentul de astăzi, organizat de Uniunea Juriștilor din România, e clar că nu reunește doar avocați, cum sunt eu, cum este domnul președinte Chelaru, reunește și judecători, cum am văzut, procurori, notari, executori judecătorești, consilieri juridici, profesori, cercetători ai dreptului, adică întreaga comunitate a celor care, încet, dar sigur, veghează dintotdeauna, în mod direct sau indirect, la funcționarea justiției în societatea românească. 

Pentru mine și cred că pentru fiecare dintre noi, Ziua Justiției este o zi simbolică, dar necesară, nu doar simbolică. Ne amintește că justiția nu este doar un automatism instituțional, ci o construcție vie, un concept pe care eu, personal, l-am auzit cu bucurie și mai devreme, în discursurile celorlalți invitați. O construcție vie care sprijină și se sprijină, profesionalismul se sprijină pe profesionalism, se sprijină pe integritate, pe responsabilitate și pe absolut toate celelalte caracteristici și calități pe care un jurist trebuie să le aibă. 

Este o ocazie de a reafirma valorile pe care cu toții ni le-am asumat, fie că vorbim de legalitate, fie că vorbim de imparțialitate, cum spuneau doamnele judecătoare mai devreme, echitate, transparență și aș putea continua și cu alte asemenea concepte. Tema conferinței de astăzi, DREPTUL ȘI ȘTIINȚELE JURIDICE ÎN POSTMODERNISM, aduce în prim plan o întrebare esențială: „Cum ne păstrăm reperele într-o epocă marcată de incertitudine, de transformări, de transformări care nu sunt doar sistemice, dar sunt și rapide, de interferențe tot mai puternice între domeniile tradiționale?”  

Răspunsurile pot fi multiple. Plecând din trecut, științele juridice se construiau în jurul stabilității. Legea era scrisă, ierarhia normelor era clară, iar rolul juristului, fără dubiu, într-o mare măsură, era acela de a interpreta și a aplica prevederile în spiritul și în litera legii. Astăzi, lucrurile par, câteodată, că s-au schimbat. Societatea contemporană aduce în fața juriștilor noi provocări, fie că sunt globale, digitale sau chiar etice. Inteligența artificială, de exemplu, nu mai este clar o proiecție teoretică. Vorbeam chiar înainte de începutul conferinței cum și pe ce baze această inteligență artificială ne afectează, care sunt categoriile profesionale unde este mai des întâlnită și care ar fi valența pe care ar trebui să o dăm. 

Este o realitate prezentă deja în sistemele judiciare. Inteligența artificială nu mai poate fi înlăturată, nu mai poate fi trecută cu vederea. Este prezentă în redactarea contractelor, este prezentă în analiza riscurilor legale și, la anumite sisteme de drept, a intrat și deja este prezentă inclusiv în analizele de legalitate. 

În fața acestei transformări, profesiile juridice sunt chemate să rămână nu doar relevante, ci mai ales profund umane. Pentru că, oricât ar progresa tehnologia, justiția rămâne și trebuie să rămână o activitate centrată pe discernământ, pe empatie, pe echilibru, dar mai ales pe umanitate. În această nouă realitate, postmodernă, științelor juridice le revine obligația să nu rămână izolate de celelalte domenii. De exemplu, de informatică, de etică, de economie, de sociologie și alte asemenea. Este nevoie de o gândire juridică interdisciplinară, de capacitatea noastră de a înțelege nu doar textul legii, ci și contextul social, cel cultural, cel tehnologic și, mai ales, cel în care se aplică. Toate profesiile juridice sunt afectate de aceste schimbări. Judecătorul care trebuie să se pronunțe asupra unor cauze noi, poate, fără precedent. Procurorul care investighează, poate, infracțiuni transnaționale cibernetice. Notarul care operează cu semnături electronice și documente digitale. Avocatul care se confruntă cu clienți din ce în ce mai informați, informatizați și tehnologizați. Consilierul juridic care trebuie să prevadă riscurile în reglementări în continuă evoluție și permanent în schimbare. Executorul judecătoresc care folosește baze de date digitale pentru identificarea patrimoniului debitorilor și așa mai departe. 

Toți suntem parte dintr-un ecosistem profesional care se transformă și care are nevoia de adaptare. Dar, mai ales, de o întoarcere constantă la valorile fundamentale. Acesta este motivul pentru care, stimați și distinși colegi, cred că justiția este unul dintre pilonii de bază ai statului de drept și, clar, n-o cred doar eu. Dar acest pilon nu se menține, nu se bazează și nu se stabilizează doar prin legi perfecte, care, după părerea mea, nici nu există, nici n-au cum să existe, ci prin muncă, prin conștiința și demnitatea fiecărui profesionist al dreptului și, tocmai de aceea, Ziua Justiției este și o zi de recunoaștere a valorii umane din spatele fiecărei instituții. 

În încheiere, vă propun să ne amintim că, în fața provocărilor postmodernității, singura ancoră sigură rămâne conștiința noastră profesională. Iar dacă dreptul va continua, cum cu bucurie am auzit că s-a mai invocat o dată, mai devreme, Cicero, arta binelui și a echității, atunci avem datoria să păstrăm această artă vie, relevantă și umană. Să rămânem, așadar, fideli vocației, pe care fiecare dintre noi ne-am ales-o, indiferent de profesie, să cultivăm rigoarea intelectuală, deschiderea spre nou și, mai presus de toate, să apărăm constant ideea de dreptate, indiferent de zona din care ne desfășurăm activitatea, chiar și atunci când aceasta este mai dificil de atins sau de argumentat.  

Vă mulțumesc pentru atenție și vă doresc o Zi a Justiției cât mai plină de sens și de succes!