Bună ziua, 

 

1. Domnule Chelaru, cum vedeți rolul Uniunii Juriștilor din România în consolidarea profesiilor juridice într-un context social și legislativ tot mai complex?

–  Bună ziua. Uniunea Juriștilor din România s-a dorit a fi o adunare profesională de breaslă încă de la înființare și, în coordonatele principale, asta a rămas. Și când spunem breaslă vorbim despre o profesiune de vocație, o profesie umanistă aflată în slujba omului și ordinii sociale, a principiilor și, înainte de acestea toate, în sprijinul și întru apărarea Dreptului. Nu spun „drepturi”, ci spun DREPT. 

O breaslă profesională se organizează, de regulă, așa cum e și firesc, în jurul unei profesii. Dumneavoastră mă chestionați asupra consolidării profesiei juridice și despre rolul nostru pentru aceasta. Nu poți întări nicio temelie serios și temeinic dacă nu ai material bun, solid, dacă nu reușești ca această consolidare să se facă prin cultură juridică, prin școală și prin respectul față de conceptul și construcția Dreptului. La acest moment suntem cu „frâiele strânse”, într-un oarece cabraj forțat pentru a ne salva altitudinea sănătoasă. Mă sperie scăderea nivelului de pregătire a societății pentru toate domeniile, ne relaxăm prea tare și cred, prea repede, în acest context al comodităților moderne, între care, Inteligența Artificială este cea mai periculoasă comoditate pentru noi. Profesia juridică, în definiție extinsă,  cuprinde toate categoriile de profesioniști de la sala de judecată și din afara acesteia, inclusiv acele domenii distincte de mediatori, practicieni în insolvență, executori judecătorești, consilieri de probațiune, auditori de justiție, magistrați asistenți și, de ce nu, experții din toate domeniile, criminaliștii ca să nu mai vorbim și de profesorii universitari de specialitate.

Obiectul nostru de predilecție are în vedere corecta și veridica interpretare a faptului uman care se circumscrie sau nu unei norme de drept. Acesta ar fi adevărul juridic. El nu se suprapune cu adevărul filosofic sau logic. În viața judiciară, ca și în viața cetății în general, nu există fapt ori comportament ori acțiune care să fie calificată ca adevărată sau falsă. Inclusiv raportul de cauzalitate este pasibil de interpretări și nuanțe, nu este categoric și irefragabil, ci trebuie dovedit și apoi demonstrat. Noi lucrăm cu veridicul pasibil de a fi demonstrat. De aici, intrăm pe un teritoriu al artei interpretative, discursive ori demonstrative. În toate profesiile juridice există personalități care excelează și care pot fi modele de urmat și asta ne-am dorit să cultivăm noi, ca Uniune, încă de la înființare. Aceasta ar fi un posibil, dar în mod clar limitat, răspuns la întrebarea dumneavoastră. Mai adaug, spunând că rolul cel mai important al UJR este acela de a cultiva modelul profesional, unicitatea, personalitățile care merită a fi urmate și a căror amplitudine poate face istorie. Aceste personalități au nevoie de un spațiu de exprimare pentru ca atitudinea și vocea lor să fie auzită.

Îmi amintesc, am studiat retorica la Universitate și la acel curs ni s-a vorbit despre argumentum ad verecundiam (argumentul autorității). Au existat multe vremuri (o tempora!), pe când nicio instanță nu cenzura durata pledoariei finale a unui apărător, am folosit cu precădere acest mod de construcție persuasivă și citam din profesorii noștri. Ne întâlneam la bară cu absolvenți ai altor centre universitare și cunoșteam deja pozițiile diferite în funcție de magiștrii pe care i-au avut la catedră. Iubesc acele vremuri pentru că îmi iubesc tinerețea. Purtam Târgul Ieșilor în vene, alții aduceau capitala sau Clujul la subțioară prin „Succesiunile” lui Francisc DEAK, de exemplu.  Spun asta ca să mi se ierte atitudinea care poate părea retrogradă și refractară la nou. Nu este așa, studenții mei sunt altfel și însăși lumea care îi întâmpină astăzi este altfel, dar modelele rămân sau măcar ar trebui să rămână. 

Apoi, UJR are rolul de a ne aminti că nu suntem singuri, ci suntem o uniune cu rol bine definit în societate și în comunitate, suntem o voce. Doar împreună putem para imixtiunile și, eventual, abuzurile. Mi-aș dori să fim mai bine mobilizați în a ne impune perspectivă în viața publică și politică. 

2. Care considerați că sunt principalele provocări cu care se confruntă astăzi juriștii din România, indiferent de domeniul dreptului în care activează?

– Viața însăși a profesiilor noastre a devenit o provocare astăzi. Așa cum evoluează societatea în ansamblu, nu aș paria că vom mai fi necesari peste câteva decenii. Deși, am un presentiment că lumea se va trezi din acest vertij centrifug. Ne mișcăm cu mare viteză, lucrurile se schimbă terifiant, dar conținutul uman al experiențelor noastre vitale se subțiază. Noi pierdem bucuria călătoriei, suntem din ce în ce mai rigizi. Nimeni nu mai râde în sala de judecată, cu respectarea solemnității, pe holurile instanțelor nu vorbim cu oameni vii, ci cu „dispozitive” setate, „comunicaţionale”, lipsite de conținut. Colegii mei apelează tot mai des la IA pentru a construi apărarea, dar acel limbaj nu are contur, căldură, stil. Mă tem că vom deveni ca acei inși multiplicați, roboți de corporație, fără idei proprii, fără vocabular propriu, fără aură. Ne schimbăm ca oameni, ne paște o descurajantă vacuitate spirituală și o singurătate pe măsură. 

Dar, ca oameni sper ca ne va ajuta instinctul de supraviețuire, să ne reorientăm, dacă ordinatoarele și algoritmii ne vor înlocui. Ca societate, nu vom putea fi recuperați dacă va fi distrusă esența dreptului, care este fundament pentru omul social. Dacă lucrurile merg în direcția aceasta postulată de pseudo-ideologii, adică spre eludarea proprietății imobiliare, spre depersonalizare și spre un câmp de iluzorie fericire fără reper, vom pierde orice rădăcină posibilă cu tot ceea ce reprezentăm ca oameni. Nu cred că va fi astfel, totuși. Curând ne vom fi dat deja seama că tonele de „înțelepciune” de-a gata de pe internet nu ne folosesc nouă la nimic, poate ca informații pur și simplu facil obținute. Și, merg mai departe cu intuiția, dacă va dispărea Dreptul, vom uita să vorbim articulat și să trăim ca oameni. Dreptul urmează regulile verbelor auxiliare din limbă. Verbele „a fi”, „a avea” și „a deveni” compun multitudinea de semnificații ale limbilor lumii și, dacă veți căuta cu grijă, găsiți în limbă constructul real și semnificațiile legii originare în aceste verbe: a fi, a avea și a deveni. 

O provocare gravă ar fi, așadar, calitatea Școlii de Drept. A fost mult prea coborât nivelul de așteptare, de ambele părți – al magiștrilor și al studenților. De aici, interpretarea, funcțiunea actului de justiție, analitica pauperă și algoritmică, nivelul îngrozitor de superficial și incomplet al actelor normative elaborate. Multe efecte dezastruoase au produs inflația și scăderea semnificativă a calității Facultăților de Drept, un efect negativ având și creșterea numărului acestora, din nefericire. Uneori mi se pare că ne-am pierdut imaginația și viziunea proprie asupra realului. Cum se justifică legile copiate, pur și simplu, după modele din alte țări? De ce se petrece acest fenomen? Chiar nu înțeleg asta, cum nu înțeleg o serie întreagă de alți algoritmi stupizi și procedee standardizate pentru diverse activități ale societății. Este un pericol în toate acestea, unul major: distrucția constructelor Dreptului, a acelor constante care îi păstrează echilibrul. Pierdem esențe prin amalgamarea nepermisă a limbajelor și vom sfârși prin a accepta ce ni se livrează de-a gata într-un ambalaj perpetuu „rebranduit” și polifonic, fals. Acesta reprezintă, fără îndoială, un pericol universal pentru lumea specializată a juriștilor. 

Și vă pot confirma eu însumi, întrucât mai profesez și sunt un auditor foarte atent. Observ că generațiile foarte recente/tinere care ne urmează nu mai au un bun exercițiu al terminologiei noastre specifice. De aici, vrem, nu vrem tragem concluzia că nu și-au asumat conceptual definițiile în anii de școală într-o manieră profundă încât să poată da soluții pertinente de speță. Se va pune problema chiar și în cazul apelării la IA. Cum pui întrebarea, ce îi ceri calculatorului să califice dacă tu însuți bâigui prin ceață difuză? Și calculatorul ce face? Introduce într-un malaxor toate informațiile care conțin denumiri identice, așează într-o structură algoritmică prestabilită ceea ce i s-a livrat anterior și scoate un text, un enunț impersonal care chiar poate aduce cu o lucrare bine întocmită. Așa să fie, mă întreb?  

Ca să fim sintetici, provocările tari pentru profesiile noastre sunt, din punctul meu de vedere, acestea: calitatea școlii, calitatea legii, potențialul legiuitorului, deriva profesiunilor din lipsa modelului uman, anatema publică asupra sistemului judiciar, folosirea Inteligenței Artificiale în actul intelectual de legiferare și de aplicare a legii.

3. Uniunea Juriștilor acordă anual premii pentru excelență. Ce criterii sunt esențiale pentru recunoașterea performanței în domeniul juridic?

Da. În adevăr, UJR împreună cu Societatea „Titu Maiorescu” și Revista „Dreptul” acordă, în fiecare an, un număr de premii pentru lucrări științifice din domeniul juridic și din domenii conexe, lucrări care au meritul de a aduce o contribuție importantă în dezvoltarea doctrinei juridice și a practicii jurisdicționale, precum și a științelor conexe și culturii juridice. Vreau să menționez că, cu titlu de excepție, Uniunea poate acorda premii și unor cercetători, cadre didactice sau practicieni în aria dreptului pentru activitatea în domeniul juridic și contribuția lor la dezvoltarea dreptului. Mărturisesc că aceste premii, care sunt extrem de mult râvnite și apreciate, au ca scop stimularea activității de creație științifică națională, precum și dezvoltarea colaborării între profesiile juridice și ele constituie o recunoaștere publică pentru lucrări originale de înaltă valoare, cu impact asupra dezvoltării doctrinei și practicii dreptului, a culturii juridice, realizate individual sau colectiv, și pentru activitatea merituoasă desfășurată în acest domeniu. Uniunea noastră acordă, în concret, un număr fix de opt premii, la care se adaugă, când este cazul, un premiu de excelență pentru activități științifice deosebite, premiul Societății „Titu Maiorescu” pentru contribuția semnificativă la dezvoltarea și promovarea culturii juridice și premiul Revistei „Dreptul” pentru publicistică științifică în domeniul juridic. Tot cu titlu de excepție, Consiliul Director al Uniunii poate acorda diplome de onoare sau mențiuni unor personalități cu contribuții semnificative în promovarea și dezvoltarea științelor dreptului, precum și în promovarea și consolidarea profesiilor juridice și a colaborării dintre acestea. În final, adaug și împrejurarea că cel mai înalt trofeu pe care îl acordă UJR se numește „Magna Carta” și cred că a fost acordată în condiții excepționale de două sau de trei ori până în prezent. 

4. Cum s-a schimbat percepția publică asupra profesiei juridice în ultimele două decenii și ce poate face breaslă pentru a recâștiga încrederea societății? 

Întrebarea e bine plasată pentru că, într-adevăr, cam de două decenii, percepția publică ne dezavantajează și ne anatemizează. Odată cu stimulul neîncrederii, puternic excitat de media prin varii și perverse moduri, a coborât, în mod fatal și calitatea propriu-zisă a vieții judiciare. Există un paradox în spectacolul sălilor de judecată și al funcțiunii instanțelor: în măsura în care vrei să asiguri un climat solid de corectitudine și disciplină, în aceeași măsură, încrederea publică se dezechilibrează și scade. La fel, s-a dorit celeritate, imperativ și cu orice preț, dar avem o însemnată prelungire a cauzelor… până la prescripții, până la moartea petenților ori reclamanților. De ce aceste paradoxuri? Pentru că Justiția – și asta au pierdut din vedere decidenții – este un spectacol de agoră, un spațiu de emoție și exaltare. Aduce, seamănă cu ceea ce esteții numesc acum teatru interactiv. Eu am avut fericirea sau/și norocul să prind asemenea vremuri extraordinare. Cercetarea judecătorească se încheia o dată ce instanța își forma o părere. Era gata când spunea judecătorul. Acum, este necesar să complinești toate cerințele prevăzute de lege și procedură. Și apoi aștepți, uneori mult, prea mult…

Dacă aveai șansa unui cuvânt inspirat și sala de judecată respira la unison cu tine, era salvat justițiabilul, inculpatul, măcar cu o pedeapsă mai blândă. Îți simțeai, ca apărător, norocul ca pe o energie vibrantă în aer, riscai, invocai Scriptura, iertarea, omenia, mila și o puteai obține. Nu cunosc niciun judecător din acele vremuri care să fi fost acuzat de abuz prin iertare. Se mai supărau în falset procurorii care munciseră rechizitoriul, dar ne vedeam la birou sau în afara lui, vorbeam, se putea „reanaliza”, nu erau fixiști, formali și nici izolați. Acceptau să piardă în sensul unei soluții de achitare sau o restituire de dosar, dar întotdeauna prețuiau frumusețea luptei la bară. Vorbeam ca oamenii unii cu alții și nimeni nu zicea că punem ceva ilicit la cale. Oameni judecau oameni. Atmosfera nu era ca astăzi. Au ajuns sălile de judecată un fel de oficii reci, impersonale, fără căldură. Cât privește Parchetele, pare că au astăzi putere mai mare decât judecătorii înșiși. Aceasta apreciez ca este un diagnostic de autentică și gravă criză a sistemului.  

Multe s-au petrecut în două decenii, jalnice și urâte lovituri a primit aparatul justiției: intervenția brutală a politicului, a serviciilor, a nechemaților de toate tipurile, reforme peste reforme, inovații, proceduri, procedee, departamente specializate, ierarhie nesuverană a legii aplicabile, inovări de structuri, amenințări și teamă, inegalități ale șanselor. Vai de noi. La acestea, se adaugă pentru justițiabili și un cost nesănătos al proceselor. Acest aspect împiedică, în fapt, înfăptuirea justiției și este un impediment dirimant pentru posibilitatea omului de a-și conserva ori câștiga un drept cuvenit. 

5. În ce măsură digitalizarea justiției reprezintă o oportunitate sau o amenințare pentru calitatea actului de justiție?

Digitalizarea nu este un pericol în sine. Dacă ar fi utilizată pentru arhivare, pentru catalogări diverse, pentru cuantificări comportamentale în psihologia criminalistică, pentru analitici și grafice, pentru statistică, pentru memorie virtuală și conservare, ar fi suficient. Pentru ideea de justiție, este un mare pericol. Din punctul meu de vedere, judecata aparține omului imperfect. Punct. De o mie de ori salut o judecată eronată decât una perfectă. Nu are ce să caute, și nu îmi voi schimba părerea nici dacă aș afla că IA a fost dotată cu efecte asemănătoare omului, un element străin de noi în judecata unui seamăn sau a unei stări civile de fapt. Îmi place să cred că Soarta, Hazardul, Dumnezeu, soarele care răsare în ziua unei judecăți pot avea rolul lor în dispoziția celui care judecă și a celor care apără și acuză. 

Vreau acea doză de neprevăzut, vreau eu anume ca portița șansei și a norocului să rămână deschisă pentru fiecare. Mi se pare că uităm uneori despre ce vorbim. Deasupra sălilor de procese mai există doar o judecată de înfruntat, dar una absolută, aceea a Iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne iubește așa, imperfecți, iertători sau cruzi, la ce bun să dăm un frate al nostru pe mâna unui algoritm impersonal? Ar fi așa de grav că scapă un biet inculpat de pedeapsă? Să ne amintim de Dostoievski, atunci, pentru că putem face asta.  IA nu are această experiență de lectură nocturnă și impresionantă. Așadar, depersonalizarea actului de judecată, mi se pare un efect grav al digitalizării, o catastrofă umanistă, de fapt. 

Și mai există posibilitatea ca profesiile noastre să devină caduce. Această amenințare poate deveni fapt destul de curând, prognozele nu sunt entuziaste. Până va reuși, și va reuși dacă se menține acest trend ascendent al procesorului, să ne uzurpe în calitatea de om, digitalizarea ne va surpa organizarea socială.  

Dacă tineretul este sau va fi pregătit pentru asta, noi, generația mea, nu suntem pregătiți. Noi suntem doar curioși și trist-contemplativi, pentru că în era mișcării supersonice, sfatul și avertismentele noastre nu se bucură de considerație așa cum ar fi normal. Experiența și Înțelepciunea este înlăturată de toate variantele și variabilele experimentului de orice factură și din toate domeniile. Este epoca acestui post-adevăr trâmbițat de teoreticienii care nu pot previziona o evoluție și o finalitate clară a omenirii, în genere.

6. Uniunea are o tradiție solidă în promovarea cercetării juridice și a publicațiilor de specialitate. Ce rol mai joacă astăzi doctrina în formarea tinerilor juriști?

Să o spunem ex abrupto: doctrina a fost înlocuită de documentarea online. Păcat, pentru că era și a rămas foarte important demersul argumentativ al autorilor de carte și articole de drept. Din asumarea mentală a întregului proces de construcție se învață lucruri foarte utile pledoariei și formării convingerii proprii. 

A rămas vie o elită, deși între noi fie vorba se cam rărește, care are conștiința necesității unei bune culturi juridice, dar la bază, în mediile comune, aceasta nu există. Eu am spus de multe ori cu diverse ocazii, în conferințe ori simpozioane, că lipsa culturii juridice și grabă de a câștiga vor arunca sub roți generații întregi, ca profesie și ca indivizi. Ca să nu mai vorbim că rolul nostru social presupune o bună cultură extra-profesională, umanistă și științifică.  

Mă întorc în trecut și păstrez memoria unor cauze în care se întâlneau adversari de calibru.  Așa era un spectacol, o sărbătoare a minții să asculți pledoarii de seamă. Îi simțeai, participanții din sălile de proces începeau să se alinieze și să flancheze avocatul preferat, să se grupeze în suporteri, chiar dacă, oamenii nu pricepeau nuanțele și jocul subtilităților profesionale, ei alegeau cu inima și cu ochiul, ghidați de policromia de limbaj și de afinități inconștiente. Erau demonstrații de cultură vie, de limbaj profesional, de atitudine și impetuozitate. 

Asemenea momente (o tempora!) nu pot fi întâlnite astăzi pentru că probabilitatea de a se contra două forțe de egală valoare culturală este mică de tot. Suntem formali, reci, depunem concluzii scrise, avem deficit uriaș de retorică, nu ne putem permite libertăți prea mari față de magistrați…timpul lor este prețios, răbdarea și atitudinea imparțială nu le stă în fire, doar o mimează docili. Iar dacă poți găsi puțină condescendență înseamnă că ai o zi bună și e mult. Cam asta. 

Revin, chiar dacă risc să mă repet, toate acestea se petrec, apreciez eu, din pricina deficitului cultural și din lipsa vocației profesionale. Inapetența pentru spectacol și pentru finețe de argumente, refuzul de a te situa între beligeranții care luptă cu teză-antiteză, de a asuma cu detașare încleștarea verbală a oponenților care vin cu un arsenal de mare bogăție conceptuală, este o denunțare a justiției și o abdicare de la frumusețea ei. Apetența pentru frumusețea rolurilor era dată de doctrină, de literatura de specialitate, de cunoașterea în general, de bunul gust exersat prin contemplarea a tot ce oferă această lume omului. Și era dată de respectul față de adversar, față de profesiunile distincte care concură la actul final de justiție, era dată de respectul pentru profesionalism și prestigiu. Poate era și o mândrie conștientă să faci parte dintr-o elită a societății.

7. Ce proiecte majore pregătește Uniunea Juriștilor pentru perioada următoare, fie în plan educațional, fie în plan instituțional?

     Ca să vorbim despre viitor, vrem nu vrem, trebuie să ne întoarcem la trecut și, desigur, la prezent. Aș începe cu proiectul nostru major care, într-un fel, vine din istorie. Nu pot să vorbesc despre Uniune fără să mă opresc la vârful de lance care este Revista „Dreptul”. Aceasta este și reprezintă nu doar contribuția științifică a unor profesioniști. Ea reprezintă, de fapt, Istoria, Etica și Școala pe care noi, Uniunea în calitate de editori, în timp am reușit-o.

      Reprezintă Istoria întrucât s-a ivit odată cu vremurile în care țara aceasta a purces să se alinieze statelor europene în modernizarea instituțiilor de stat, inclusiv sau mai ales a celor ce țin de Justiție. Odată cu acest curent benefic era necesară în mod impetuos și ajustarea conceptelor juridice precum și a corpului sistemic funcțional. Pentru pasionații istoriei dreptului românesc – și ar fi necesară o mai bună aplecare asupra acestui domeniu vast și policrom – afirm că în istoricul publicației noastre vor putea descoperi o limbă română plină de farmec și savoare, un opus lingvistic unic și fascinant. A scormoni pasional în istoricul limbajului propriei profesii reprezintă nu doar un act de asimilare culturală, ci și o igienă a minții și a inimii; ajungi să iți iubești domeniul și să te apleci cu pasiune și devoțiune, cu respect asupra evoluției conceptuale polifonice a înțelesurilor cuvintelor din vremuri diferite. 

     Revista noastră, privită ca document, a fost prezentă în toate perioadele și în toate regimurile, începând din secolul al XIX-lea până în prezent (prima apariție este datată 16 decembrie 1871, când în timiditatea unei tiparnițe din Târgul Ieșilor avea să fie botezată pentru prima dată cu lumina acestei lumi, Revista „Dreptul”). S-a aliniat și a descâlcit înțelesul instituțiilor conceptuale juridice, în sensul pe care noi îl conferim acestui termen, a trecut prin toate avatarurile istoriei și, cred, va supraviețui inclusiv acestui despotism al manipulării pe care îl traversăm , dar sub condiția calității omului și al unor recunoscute competențe. Întotdeauna conducerea științifică și editorială a Revistei a considerat că viitorul justiției aparține tot celor mai bine pregătiți și avizați care pot asuma trecutul și viitorul științei dreptului. Mai mult, aparține omului de vocație, juristului care deține conștiința valorilor presupuse de exercițiul responsabil al propriei profesii. Fără urmă de îndoială, această publicație a noastră rămâne și va fi un document istoric, dovada unei reflectări a vremii. În ceea ce privește studiul istoriei, eu vă pot spune că, pe parcursul unei lungi cariere în care am îmbrăcat cu mândrie roba de avocat, existența Revistei Dreptul mi-a folosit tot mai mult. Și mi-a făcut trebuință, totodată, nu doar în sala de judecată, cât și în activitatea de cercetare a unor instituții juridice de predilecție personală.

      Am afirmat mereu că Revista Dreptul reprezintă, prin calitatea intrinsecă și prin calitatea materialelor publicate de-a lungul timpului, model de Etică profesională. În paginile ei, și-au pus cuvântul și demonstrațiile toți cei care pot fi onorați ca elită profesională de excepție, analiști, istorici ai dreptului, conceptualiști, profesioniști ai dreptului de cea mai înaltă și completă pregătire… Aceștia au avut, întotdeauna, nu doar ținută lingvistică, ci și cultură umanistă profundă, aveau în ființa lor onoare în aplicarea spiritului legalității (nu neapărat al legii). Din pledoariile lor și din argumentele construite sistemic, aproape scolastic în materiale de ținută, respira o atitudine impecabilă în apărarea interesului particular și general al omului, dar și a respectului pentru interesul general al societății și al statului. Asta, pe vremea când statul român, în formare, s-a constituit, și avea întreaga suveranitate națională. Putem afirma, în clar și limpede, că, inclusiv în perioada regimului comunist, când sistema de status a instituțiilor juridice clasice a suferit mutații de factură „răsăriteană”, adevărații oameni de drept au respectat „sub specie” scopul nostru fundamental: apărarea omului. Adeseori, se făceau derogări demonstrative de la calitate și demnitate. (explic: nu ne referim la sistemul milițienesc sau la anchetatori de subsol, ci la cei care conviețuiau în lumina demnității și omeniei). 

      În sfârșit, aș adăuga și, vă rog, să mă credeți că o fac în cunoștință de cauză, că absolvenți de Universități calibrate bine și ai Facultăților de drept recunoscute, din țară intrau în profesiile juridice și demnitățile publice cu sclipiri de email în ochi și cu sufletul plin, doar că realitatea și viața, arareori, se plia pe visele noastre. Ne-am lovit sistematic de excepții, de proceduri, de contraargumente, uneori nedrepte și impuse cu rea-credință și atunci apelam la Școala Revistei după un studiu serios și aprofundat al tratatelor de drept. Căutam cu frenezie opinii avizate care să ne susțină și să ne sprijine curajul profesional, îndrăzneala. Găseam, mai mereu, cu generozitate, în paginile ei teorii și construcții argumentative, spețe dezbătute, puncte de vedere diferite, dar bine susținute logico-argumentativ. Îmi aduc aminte că făceam conspecte și învățam precum niște copiști devotați de mănăstire. Revista „Dreptul” oferea pe larg material de pledoarie sau motivare judecătorească. Autorii articolelor erau garanția unui punct de vedere la fel de valabil ca silogismul irefragabil sau ca o decizie a Curții de Casație. Prin intermediul paginilor Revistei s-a creat și, cred că, încă se creează un curent de dezbatere profesională, un mediu prietenos în cadrul corpului profesioniștilor. Din asta oricine poate învăța temeinic și cu rezultate dacă are ochi și urechi și iubește profesia. Așa îmi aduc aminte că, în anul de grație, 1981, în numărul 7 al Revistei, tânăr avocat fiind, am publicat primul meu studiu de drept intitulat „Unele aspecte juridice ale prelevării și transplantului de organe umane” (R.R.D. 7/1981, pag. 13-18). 

     Practic, Revista a fost și rămâne un prilej rar și unic pentru a învăța să ne exercităm profesiile cu arta și chiar cu răspundere. Aș mai spune ceva, Uniunea, în calitate de editor, nu a încetat nicio secundă să depună toate eforturile pentru a asigura, atât continuitatea apariției acesteia, cât și nivelul științific al materialelor publicate. Poate nu întotdeauna am reușit. Profit de întrebarea dumneavoastră pentru a adresa alese mulțumiri și sincere aprecieri celor care, în trecut, în prezent și, sper, în viitor, și-au pus voința, pregătirea și inteligența în cercetarea științifică, a atât de întinsului și complexului domeniu al dreptului, iar rezultatele complete, actuale sau în viitoare proiecte, le vor aduce în paginile Revistei noastre, bucuria tiparului care rămâne… peste timpuri. 

     Nu aș vrea să finalizez răspunsul la această întrebare a dumneavoastră fără să vorbesc, măcar în câteva cuvinte, despre proiectul meu de suflet Revista de Cultură Juridică „Palatul de Justiție”, ajunsă, iată, în seria nouă, la numărul 10. Trebuie să mărturisesc public, acum, după cinci ani de readucere acesteia în actualitate, că mi-am dorit ca ea să fie un manifest cultural extins care să vizeze atât limbajul, cât și conceptul juridic între tradiția românească și conformismul european, între istoria care a pornit de la Calimach și ajunge foarte recent la noile Coduri, fără a ocoli, desigur, Regulamentele europene. Revista s-a dovedit extrem de cuprinzătoare și de elită, inclusiv sub aspect grafic, ea bucurându-se de colaborări de cea mai înaltă ținută culturală, confirmând în timp că reprezintă cu adevărat un manifest cultural și un dialog agreabil care a validat necesitatea și succesul proiectului. Eu chiar cred că un act de cultură juridică nu poate fi decât forma exterioară a forței propulsive a gândirii mature și nu a vorbelor potrivite în calitate de efecte. O corespondență deplină între gând și cuvinte. Și atunci bogăția de nuanțe și inflecțiuni ale cuvântului rostit în măsură să transmită, de multe ori intuitiv, și să convingă în același timp asupra unei idei care, într-o formă elaborat scrisă, nu ar avea nimic din căldura unei argumentații specifice limbii noastre. În acel moment aceasta devine creație juridică, mai ales dacă este elaborată, cu o eleganță aprofundată și niciodată cu indiferență. Apreciez, cu sinceritate, că ceea ce fac juriștii de cele mai multe ori în fața instanței, destul de des și în scris, reprezintă incontestabil un fapt de cultură și intelectualism. O pledoarie, un rechizitoriu, motivarea unei hotărâri judecătorești, ori redactarea unui act autentic notarial se vor și chiar pot reprezenta, cu adevărat o veritabilă operă de cultură juridică unde se îmbină armonios interpretările conferite textului legal, ideile abstracte ale teoriei dreptului, interpretările normelor aplicabile. După tot eșafodajul argumentativ care a fost astfel văzut ca o idee de cultură juridică, acesta se concretizează pe drumul spre destinatarul său final, adică la instanța de judecată care ar trebui să decidă și, la finalul finalului, la măria sa OMUL, beneficiar al actului de justiție. 

     Amintesc, de asemenea, ca pe un proiect perpetuu existent, încă de la înființarea Uniunii, amplificat și valorizat în fiecare an, organizarea Zilei Justiției. Întotdeauna celebrarea evenimentului s-a făcut în cadrul unei sesiuni științifice de înaltă ținută în care s-au dezbătut cele mai importante și actuale problematici ce preocupau lumea dreptului.  

8. Cum apreciați relația dintre mediul academic, instanțele de judecată și profesiile liberale juridice? Există suficient dialog între aceste entități?

Dialog există, se comunică interinstituțional, poate nu permanent. Dar mi-aș dori ca atmosferă să se schimbe. Asta fac oamenii, mereu. De calitatea omului ține atmosfera profesională a tuturor. Înțelegerea justiției, ca orice gest al iubirii, nu e o chestiune de metodă, înainte de a fi o performanță a învestirii în sine. Eu păstrez o mare considerație pentru o ierarhie care are ca temei cunoștințele și experiența într-un domeniu. Înțelegi cu atât mai bine dreptatea cu cât conținutul tău de viață și de cultură e mai cuprinzător. Poziția ta procesuală nu reflectă și nu restituie decât propriul tău efort și propria ta dimensiune. Și pentru că în mintea mea lucrurile stau astfel, o ideală relație dintre academician, magistrați, avocați nu poate fi stabilită niciodată pe verticală. 

Nu sunt interesat – și pot spune asta pentru că am deja tâmpla albă – de niciun raport de putere în funcționarea justiției și a mediului profesional. După cum nu agreez erudiția acră și super distantă, la fel cum nu pot tolera atitudinea de forță a unor magistrați față de colegii de la bară sau față de ultimul dintre justițiabili. Nu este nimic constructiv în dorința de a fi în centrul atenției, de a izbi cu pumnul în masă, de a transforma o funcție publică în antrenament cabotin pentru afirmarea de sine. Un om cult nu va face asta. El rămâne deschis, afabil, își păstrează echilibrul și își înțelege rolul la adevărata sa dimensiune. 

9. Privind retrospectiv, care considerați că este cea mai importantă contribuție a Uniunii Juriștilor din România la evoluția dreptului românesc de după 1990?

– Întrebarea  vine să o completeze pe aceea anterioară. Reușita și contribuția noastră, poate aceea care contează cel mai mult, este că am ținut profesioniștii din tot spectrul vieții juridice la aceeași masă, sub aceeași „umbrelă” și în momentele grele, și în cele cu reușite. Vreau să cred că această forță centripetă ne va ține pentru mult timp împreună și asta va depinde de calitatea oamenilor, dar și a liderilor. Prin urmare, vom rămâne pentru multă vreme. Tematica, noutatea, surprizele și neajunsurile din veac, inovațiile, mersul gnoseologic al gândirii actuale, sensul și traiectul vieții publice ori al justiției sunt, toate, teme care ne preocupă pe toți, indiferent de locul public ocupat în sistem. 

Am cultivat, și o spun fără orgoliu, colegialitatea și atmosfera de decizie cât mai democratic posibilă. Personal țin foarte tare la aceste lucruri pentru că nu contează succesul de salon, reușita din sala de ședințe a Uniunii și deciziile Consiliului Director, tot la fel de importantă este luciditatea pe care o căpătăm în urma unui dialog cinstit. Dacă în urma unei conferințe nu plecăm mai bogați intelectual și uman, atunci nu a fost o reușită. Ținem foarte tare la caracterul deschis către mediul academic umanist de toate facturile. Suntem breaslă, dar nu cultivăm orgoliul celei mai importante dintre bresle, nu ne-am închis între ziduri, ci dimpotrivă am păstrat uși primitoare, cultivând cu maximă atenție deschiderea între oameni și idei, pentru că ne dorim să fim auziți. 

Un lucru de preț al activității noastre constă, așa cum am arătat în detaliu în răspunsul la una dintre întrebările dumneavoastră, în publicații și apariții editoriale. Sunt mândru că Revista Dreptul  – care a fost sursa doctrinară a nenumărate generații de juriști – își continuă existența pe hârtie, ceea ce este mare lucru pentru acest veac al virtualității. Sunt mândru de aceasta pentru că avem dovada că ne tragem din rădăcina comună a marilor nume de juriști din secolul XX. Și sunt la fel de mândru pentru ”copilul meu de suflet”, Revista ”Palatul de Justiție”.

Îmi cereți să spun care ar fi cea mai importantă realizare a Uniunii, nu mă pot decide care este cea mai importantă, poate aceea a colegialității și prieteniei. Aici, la noi, în ani, s-a consolidat un colectiv bun și serios. De aceea vorbesc, în primul rând despre oameni, și da, îmi place să cred în prietenie. Prin asta, și nu doar prin asta, vom continua să adunăm un inventar serios de realizări durabile spre folosul justiției și al societății românești.